ROMERÍA DE SAN CRISPÍN 2007

En el domingo de hoy, día 28 de octubre de 2007, después de algunos sobresaltos de los que la comunidad ortodoxa es totalmente ajena, se ha celebrado en Elche la tradicional romería de san Crispín en la ermita del mismo nombre, que los propietarios de la misma, el gremio de industriales del calzado de Elche, cedió el año pasado de forma temporal a la Iglesia Ortodoxa para su uso, hasta que nuestra Iglesia dispusiera de un edificio propio para atender a los fieles.


.

.

.
La comunidad ortodoxa de Elche reitera su agradecimiento tanto al gremio de industriales del calzado como a la Asociación de Amigos de San Crispín, y en especial a su vicepresidente don Tomás Mora, por este signo de cristiana acogida y convivencia.


Copyright fotos: Diario Digital de Elche



P. Macario (Eduardo Alted Amorós)

FIESTA MAYOR DE LA PARROQUIA DE ELCHE

1 de octubre de 2007
PROTECCIÓN DE LA MADRE DE DIOS
Elche, 7 de octubre de 2007
.

.

.

Presbítero Cristian y hieromonje Macario

en un momento de la celebración de la festividad de la parroquia

Domingo 7 de octubre de 2007

.

VARIOS MOMENTOS DE LA CELEBRACIÓN

El domingo día 7 de octubre, la comunidad ortodoxa rumana de Elche celebró el día de la parroquia bajo la advocación de la Protección de la Madre de Dios (1 de octubre) con una asistencia masiva de fieles residentes en Elche y su entorno.
.
.
La Divina Liturgia fue concelebrada en lengua rumana y española por los padres Cristian y Macario, párroco y hieromonje respectivamente.

.
Después de la Liturgia, compartimos un ágape con feligreses y visitantes, consistente en productos típicamente rumanos, en un ambiente fraternal y festivo.

.

.
foto 1: Bendición del agua santa.
foto 2: Vista de los participantes.
foto 3: Mesa del ágape.


.

El Patriarca Daniel y el Santo Sínodo junto a Traian Bãsescu, Presidente de la República de Rumanía.


Pensamiento del Patriarca Daniel

Entretien du métropolite Daniel, Patriarche de l’Eglise roumaineà «Radio România Actualităţi», le 13 septembre 2007.
.
Je me considère comme un Orthodoxe réaliste, sans peur du dialogue.
.
Son Eminence Monseigneur Daniel, métropolite de Moldavie et de Bucovine, est le nouveau patriarche élu de l’Eglise orthodoxe roumaine, suite au vote du 12 septembre par le Collège électoral ecclésiastique. La personnalité et l’activité de Monseigneur Daniel comme Métropolite ont été fréquemment présentées par les Moyens de communication, surtout dans la période qui a précédé les élections à la fonction de Patriarche. Dans le premier entretien qu’il a accordé au poste national de Radio, le sixième patriarche de Roumanie aborde trois sujets: le grand défi que rencontre l’Eglise aujourd’hui; la crédibilité de cette institution du Pays dans sa relation avec le monde politique; le bien-fondé et l’opportunité de l’Oecuménisme.
.
Le reporter: Votre Eminence, nous vous félicitons tout d’abord pour la confiance que vous a accordée le Collège électoral ecclésiastique en vous élisant Patriarche de l’Eglise orthodoxe roumaine. Que Dieu vous aide dans le ministère que vous allez accomplir, qui est la plus grande fonction de service dans l’Eglise!
.
Mgr Daniel: Nous vous remercions pour ces félicitations; bien sûr, nous considérons que c’est Dieu qui nous a appelé à ce service, qui est un service très difficile. Mais ce service est nécessaire à l’Eglise, de sorte que, avec le Saint-Synode et tout le clergé du Pays, nous servions l’Eglise sur la voie du Salut: le premier appel adressé à tous les humains est en effet l’appel à se préparer dès cette vie pour la vie éternelle, un appel à chercher le Salut.
.
La sécularisation, le plus grand défi à l’Eglise.
.
Le reporter: Votre Eminence, quel est, selon vous, le plus grand défi auquel l’Eglise est confrontée en ce temps?
.
Mgr Daniel: Je crois que le premier et le plus grand défi est la sécularisation, plus précisément celle de la vie personnelle et de la vie de la société: comme si Dieu n’existait pas. En d’autres termes, il s’agit d’une société qui se construit de plus en plus sans référence à Dieu, sans référence aux valeurs religieuses. De ce point de vue, plus la sécularisation augmente, plus l’Eglise doit demeurer fidèle, confiante dans le Christ: plus elle doit intensifier sa vie spirituelle. Dans cette polarisation, sécularisation/ sainteté, nous devons lutter pour pouvoir maintenir la vocation principale de l’être humain, qui consiste à développer la vie en relation avec Dieu. Si nous oublions Dieu, alors la dignité humaine également, ou la valeur éternelle de l’être humain se perd.
.
La sécularisation se présente donc comme un problème, et nullement comme une solution. Elle n’est pas une solution, parce qu’elle limite l’existence de l’être humain au biologique et au cosmique. En d’autres termes, elle limite l’existence de l’être humain à ce qui est terrestre. Or, la vocation principale de l’être humain consiste à porter en soi une aspiration éternelle, une aspiration à l’amour éternel, une aspiration à la vie éternelle. C’est la foi qui donne cela, la foi en tant que lien vivant avec Dieu éternel et immuable.
.
Le reporter: Comment l’Eglise peut-elle freiner cette tendance croissante – en Occident européen elle est plus accentuée, mais on voit que chez nous également cette tendance augmente – à séparer l’être humain du spirituel, et de Dieu? Par quel moyen l’Eglise pourrait-elle la contrecarrer?
.
Mgr Daniel: Pour nous, il nous faut d’abord suivre la tradition des saints Pères, parce que ces valeurs de sécularisation, comme nous le disions, ne constituent pas une solution en soi. Or très souvent la société, atteignant des extrêmes en ce qui concerne l’oubli de Dieu, cherchera à nouveau la religion, en vertu de la pédagogie divine dans l’Histoire. La sécularisation est un vide spirituel. On ne peut rien fonder sur un vide spirituel. Par conséquent, nous devons demeurer croyants, fidèles au Christ, même si nous sommes peu nombreux, car à partir de ce petit nombre Dieu peut ensuite renouveler la société. Par exemple, le communisme en Roumanie se croyait à un moment donné tout puissant et éternel; mais l’Histoire a fait en sorte que le communisme a perdu cette position dominante chez nous, et ceux qui avaient été humiliés, qui avaient été marginalisés, les chrétiens, ont reçu de Dieu l’appel à réapparaître, pour que l’Eglise soit à nouveau présente dans la société.
.
De même, nous croyons que la sécularisation européenne et nord-américaine ne durera également qu’un temps: par contraste, l’être humain cherchera Dieu. Par ailleurs, nous rencontrons également le défi des autres religions. Par exemple, en France sécularisée, l’Eglise a été marginalisée, est devenue timide, mais est arrivé l’Islam, qui affirme très fort la foi en Dieu, et la société sécularisée est confrontée maintenant, d’une façon inattendue et même difficile à gérer, à une présence du religieux. Donc, Dieu travaille dans l’Histoire de façon étonnante.
.
En aucun cas nous ne considérons que la sécularisation de type occidental soit éternelle. Déjà, en milieu sécularisé, existent également des symptômes de redécouverte de la foi, non d’une foi purement formelle, mais d’une foi existentielle, vécue. Nous avons besoin d’une foi témoignée, d’une foi engagée, pas seulement d’une foi nominale. D’où l’importance de la mission de l’Eglise. Ne cédons pas; et, deuxièmement, approfondissons les vérités de la foi, afin de trouver dans notre foi un puissant élan.
.
«La force spirituelle compte d’abord; ensuite se trouvent les valeurs matérielles»
.
Le reporter: Votre Eminence, après 1989 l’Eglise orthodoxe a eu une activité sociale et philanthropique de plus en plus intense. On a fondé des établissements sociaux dans toutes les éparchies, y compris à Iassy. Vous y avez été Métropolite, vous avez déployé une riche activité sociale. L’Eglise orthodoxe roumaine a-t-elle une force matérielle suffisante pour développer cette activité sociale et philanthropique?
.
Mgr Daniel: Elle n’a pas la force matérielle nécessaire, mais nous comptons toujours, d’abord, sur la force spirituelle. S’il existe une force spirituelle, une conviction que la Liturgie s’intègre à la philanthropie, et que la philanthropie doit avoir comme base la Liturgie, nous trouverons les forces matérielles. Cela se voit, par exemple, quand le prêtre veut, dans la Paroisse, faire quelque chose en faveur des pauvres, en faveur des isolés, en faveur des malades. Dieu l’aide lui aussi à trouver un donateur, et il coopère avec les autorités locales… Le plus important est que nous ayons beaucoup d’amour pour Dieu et pour le prochain, et les moyens matériels augmenteront. Jamais nous, les Roumains, n’avons eu de surplus matériel, d’où l’expression «il a donné du peu qu’il a pour l’Eglise» ou bien «du peu qu’il a, il a aidé les autres plus pauvres que lui». Ainsi, d’abord compte la force spirituelle, et ensuite on trouve les biens matériels.
.
Relation avec le monde politique.
.
Le reporter: Toujours depuis 1989, il a été observé une tendance du monde politique à utiliser l’Eglise, quelquefois, pour son image, à la prendre comme instrument, disons, électoral. L’Eglise est reconnue comme étant l’institution la plus crédible parmi les Roumains. Comment aborderez-vous, pendant votre patriarcat, la relation avec la politique?
.
Mgr Daniel: Nous, en général, nous affirmons, non une opinion personnelle en ce qui concerne les relations Eglise-Etat, mais celle de l’ensemble du Saint-Synode. Et l’attitude de l’Eglise toujours valable aujourd’hui, en tant que principe, est la suivante: gardons l’autonomie de l’Eglise face à l’Etat, sans toutefois que cette autonomie soit d’aucune manière ni une concurrence avec l’Etat, ni un isolement total par rapport à lui. Nous avons déjà inscrit ce principe également dans la nouvelle législation des Cultes: les cultes sont autonomes face à l’Etat, mais en même temps ils coopèrent avec l’Etat pour le bien commun. Donc, nous ne sommes pas une Eglise d’Etat et nous ne dépendons pas de l’Etat au sens d’une subordination. Toutefois, vu que la majorité de la population du Pays appartient à l’Eglise orthodoxe roumaine, nous ne pouvons ni nous considérer comme un Etat dans l’Etat, ni éviter de coopérer avec l’Etat.
.
Quelquefois on cherche peut-être dans les campagnes électorales à utiliser l’image de l’Eglise; mais nous, en tant qu’Eglise, nous n’avons pas de préférence pour un parti particulier. N’oublions pas que dans tous les partis politiques existent des membres de l’Eglise orthodoxe roumaine, et que par conséquent notre relation avec ces membres est surtout d’ordre spirituel. Ces personnes sont nos frères dans la Foi ou les enfants spirituels de l’Eglise et, par conséquent, l’Eglise souhaite cultiver la conscience chrétienne, y compris chez les hommes politiques. En d’autres mots, un homme politique doit être chrétien, non seulement une fois tous les quatre ans, mais tout le temps.
.
Le reporter: Croyez-vous, donc, qu’il est suffisant de présenter les intérêts de l’Eglise au sein des instances qui prennent des décisions d’Etat par l’intermédiaire des membres laïcs, ou par les membres politiciens, plutôt que de le faire par l’intermédiaire d’un membre de droit dans un parlement ? Croyez-vous nécessaire cette forme de participation aux décisions?
.
Mgr Daniel: L’expérience du passé avec des membres de droit au Sénat n’a pas toujours été bénéfique. Un hiérarque qui siège trop au Parlement ne peut pas s’occuper de son diocèse. Toutefois, il est bien que, lorsque des lois se référent directement ou indirectement à la vie de l’Eglise, ces personnes soient invitées à exposer leur point de vue.
.
«Une Orthodoxie agressive n’est attirante pour personne»
.
Le reporter: Votre Eminence, à l’intérieur de l’Eglise, nous le savons tous, existe un courant pour ainsi dire «anti-oecuméniste», une peur des moines et des fidèles que l’ouverture œcuménique puisse conduire à la perte de la foi orthodoxe. Vous avez été souvent catalogué d’oecuméniste, quelquefois avec une nuance péjorative. Comment vous définissez-vous vous-même dans ce domaine?
.
Mgr Daniel: Je me définis moi-même comme un Orthodoxe réaliste, et non oecuméniste. En fait, dans un monde pluraliste du point de vue confessionnel, religieux, nous pouvons promouvoir l’Orthodoxie, non par l’isolement, mais par le dialogue, par la coopération. Nous avons des millions de Roumains orthodoxes à l’extérieur des frontières du Pays, dans des pays à majorité catholique ou protestante. Par conséquent, le contact et le dialogue sont inévitables. Mais, en ce qui concerne notre engagement dans le Mouvement œcuménique, l’Eglise orthodoxe roumaine n’est pas toute seule. Dans ce domaine il y a eu de nombreuses décisions panorthodoxes qui recommandent le dialogue et la coopération. Ainsi, même si l’Eglise russe et l’Eglise grecque, paraissent quelquefois réticentes, elles sont elles également engagées de façon officielle dans les dialogues œcuméniques internationaux, avec le Patriarcat œcuménique.
.
Important n’est pas le fait d’être œcuménique ou ouvert, mais la mesure selon laquelle nous utilisons le dialogue et la coopération pour mettre en évidence les valeurs de l’Orthodoxie. Si nous utilisons l’œcuménisme comme une opportunité de faire connaître l’Orthodoxie, c’est bénéfique. Si nous perdons ainsi notre identité, si nous nous dissolvons quand nous dialoguons, bien sûr que cela peut constituer un danger. C’est pourquoi, un témoignage œcuménique authentique et bénéfique aux Orthodoxes ne peut être exercé que s’il est bien préparé, si l’on connaît les valeurs pérennes de l’Orthodoxie et, en même temps, si l’on connaît également les points communs ou les points de divergences avec les autres confessions. Aujourd’hui, face à la société sécularisée, les chrétiens ne sont pas crédibles quand ils sont en conflit. Ils jouissent en revanche d’une grande crédibilité devant le monde sécularisé quand ils dialoguent et quand ils coopèrent, quand ils coopèrent dans le domaine social, face à la souffrance, face à la pauvreté. Par conséquent, il faut que nous voyions cette ouverture œcuménique des Roumains, non comme une simple mode, mais comme une façon de vivre ensemble de manière civilisée, comme un effort de passer du conflit au dialogue, et de la confrontation à la coopération. S’il arrivait que nous relativisions la foi et la morale chrétiennes, alors l’Oecuménisme ne serait plus bénéfique pour nous. Mais pour affirmer les valeurs profondes de l’Orthodoxie, nous croyons qu’il faut le faire par le dialogue, non par le conflit au par l’agressivité. Une Orthodoxie agressive n’est attrayante pour personne. Le laxisme non plus: il se dissoudrait dans un dialogue superficiel, sans discernement critique.
.
«Nous croyons, non pas en une Eglise autocéphale, mais dans l’Eglise catholique»
.
Le reporter: Croyez-vous que l’Orthodoxie, les Eglises orthodoxes nationales sont suffisamment unies dans le message qu’elles transmettent au sein de ce dialogue avec les autres confessions? Comment croyez-vous qu’on peut fortifier l’unité de l’Orthodoxie?
.
Mgr Daniel: Nous avons besoin de rencontres périodiques, régulières, entre Eglises orthodoxes autocéphales. Nous l’avons dit en présence du Saint Synode et au nom du Saint Synode, il y a deux ans (n.r.: 2005), en présence du Patriarche œcuménique, Sa Sainteté Bartholomée I, qui a beaucoup apprécié cette proposition. Toutefois, pour le moment il est difficile d’atteindre la régularité dans les rencontres panorthodoxes. Pourquoi les saints Canons demandent-ils que les évêques d’un pays, d’une Eglise locale, se réunissent au moins deux fois par an, au printemps et à l’automne? Parce que la conciliarité suppose également des réunions périodiques. Mais au niveau panorthodoxe, c’est-à-dire universel, nous n’avons cette pratique des réunions périodiques qu’une fois tous les trois ans à peu près. Je crois que chaque Eglise orthodoxe nationale a une valeur particulière, parce qu’elle s’identifie, en général, avec la mission qui est la sienne à l’égard d’un peuple déjà évangélisé. Toutefois, n’oublions pas que dans notre Symbole de foi, nous confessons l’Eglise «une, sainte, catholique et apostolique». Nous croyons, non pas en une Eglise autocéphale, mais dans l’Eglise catholique, c’est-à-dire l’Orthodoxie dans son ensemble. Or, de ce point de vue, sont très nécessaires non seulement notre dialogue avec les autres confessions mais, en premier lieu, un dialogue plus intense et une coopération plus étroite entre les Eglises orthodoxes sœurs.
.
(Bureau de Presse du Patriarcat roumain)
.
Traduction Père Marc-Antoine Costa de Beauregard.
.

Cuvântul Prea Fericitului Părinte Daniel la întronizarea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – 30 septembrie 2007-
Speech of His Beatitude Daniel on the occasion of his enthronement as the Patriarch of the Romanian Orthodox Church – 30 September 2007 –
Gramată Sinodal (document word)
The Gramata of the Holy Synod (word document)
Message of His Excellency Traian Băsescu, President of Romania, on the occasion of the enthronization of His Beatitude Daniel, Patriarch of the Orthodox Church of Romania (word document)
Însemnare la Întronizarea Prea Fericitului Daniel Ciobotea în scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (document word)
NOTE on the Enthronement of His Beatitude Daniel Ciobotea on the see of Archbishop of Bucharest, Metropolitan of Muntenia and Dobrogea and Patriarch of the Romanian Orthodox Church (word document)
" Înnoirea Bisericii, bucurie şi responsabilitate "Cuvânt la întronizarea Prea Fericitului Părinte Daniel, 30 septembrie 2007 (document word) - IPS Laurenţiu Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
The renewal of the Church, joy and responsibility” Speech on the enthroning of His Holiness Daniel, September 30, 2007. (word document) - IPS Laurenţiu Archbishop of Sibiu and Metropolitan of Transylvania
Cuvântul Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel la Palatul Cotroceni - 30 septembrie 2007

COMUNIUNE FRĂŢEASCĂ ÎN BISERICĂ ŞI
MISIUNE SPIRITUALĂ ÎN SOCIETATE

Cuvântul Prea Fericitului Părinte Daniel la întronizarea sa ca
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
– 30 septembrie 2007-

„Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale”
(Ioan 10, 11)
1. Vocaţia arhipăstorului în Biserică: responsabilitate şi dăruire de sine pentru mântuirea celor păstoriţi de el.
Slujba de întronizare a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române are la bază slujba de TE-DEUM care se săvârşeşte în ziua numelui Patriarhului şi a celorlalţi ierarhi ai Bisericii noastre.
Textul Apostolului (Evrei 13, 17-21) şi textul Evangheliei (Ioan 10, 9-16) care se citesc în timpul acestei slujbe scot în evidenţă adevărul că, în conştiinţa apostolică a Bisericii şi în învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioşilor şi iubire jertfelnică pentru ei. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioşi zicând: „ fraţilor, ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă acesta cu bucurie, şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17). Vedem că ascultarea şi supunerea duhovnicească a credincioşilor faţă de păstorii lor spirituali sunt strâns legate de privegherea şi responsabilitatea păstorilor pentru mântuirea celor încredinţaţi lor spre a fi păstoriţi, adică a fi hrăniţi din cuvintele Sfintei Scripturi, din Sfintele Taine ale Bisericii şi din lumina vieţii Sfinţilor lui Dumnezeu.
În continuare, în aceeaşi epistolă către Evrei, Sfântul Apostol Pavel cere credincioşilor să se roage pentru el şi pentru ceilalţi păstori de suflete: „ rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim” (Evrei 13, 18). Acest îndemn apostolic a devenit practică a Bisericii care în fiecare eparhie a ei se roagă la toate slujbele pentru arhipăstorul acesteia cerând lui Dumnezeu „să-l dăruiască Sfintelor Sale Biserici în pace, întreg, cinstit, drept învăţând cuvântul adevărului Său” (Sfânta Liturghie, pomenirea Chiriarhului după cântarea Axionului). La rândul său, Sf. Apostol Pavel se roagă lui Dumnezeu pentru întărirea sau intensificarea vieţii spirituale a credincioşilor spre slava lui Hristos, zicând: „Dumnezeul păcii, Cel ce prin Sângele unui testament veşnic a înviat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ceea ce este bineplăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia îi fie slava în vecii vecilor Amin.” (Evrei 13, 20-21)
Din lectura textului Apostolului se vede clar că toată lucrarea pastorală din Biserică are ca scop întărirea vieţii spirituale şi săvârşirea faptelor bune spre slava lui Hristos „ Păstorul cel mare al oilor” cuvântătoare, Capul Bisericii şi Arhiereul veşnic, Care a descoperit şi împărtăşeşte iubirea Preasfintei Treimi tuturor oamenilor, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei lor de-a dobândi viaţa veşnică.
Cât priveşte textul Evangheliei care se citeşte la întronizarea Patriarhului, acesta ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos este Păstorul cel Bun, deoarece El Se dăruieşte pe Sine, pentru ca oile Sale „viaţă să aibă, şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viaţă veşnică sau fericire veşnică, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Sf. Chiril al Alexandriei).
Sf. Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numeşte pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numeşte pe Sine uşă: „Eu sunt uşa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9).
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt uşa”, marele teolog român Dumitru Stăniloae scrie: „Hristos se afirmă ca singura uşă a oilor cuvântătoare spre Tatăl. Dar e şi singura uşă prin care Dumnezeu intră la oile cuvântătoare. El e unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru că e şi Dumnezeu, şi om. (...) Hristos e uşă la Tatăl pentru toţi şi a Tatălui către toţi. Dar e în mod special uşă a celor ce conduc pe oameni spre (Dumnezeu) Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în general, spre oameni, adică (uşă) a păstorilor aleşi dintre oameni”
(1). Apoi el mai precizează că Hristos este şi „uşa prin care intră şi ies oile înseşi. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o păşune spirituală. E uşor şi folositor a intra prin Hristos şi la Tatăl, dar şi a ieşi cineva din sine spre semeni. Hristos este singura uşă prin care omul iese din închisoarea egoismului şi omenescului închis în lume”. (2)
Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chiril al Alexandriei, au remarcat că Păstorul cel bun se deosebeşte atât de furii sau hoţii care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât şi de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim şi ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioşilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credinţă şi sfâşie unitatea Bisericii, precum şi conducerea credincioşilor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune şi fapte bune.
(3)
Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur († 407) zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus Hristos, acela ca să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în faţa lupului. În aceasta se deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile sale, şi nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuşi, şi veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale”.
(4) Iar Sf. Chiril al Alexandriei, vorbind despre păstorul cel bun zice: „Păstorul cu adevărat bun nu vine pentru nimic rău în staulul oilor, urmărind mai degrabă folosul lor şi lucrând cu tărie ceea ce crede că le va fi de mult folos”.(5) Când distinge între păstorul plătit sau motivat doar de câştigul imediat şi păstorul cel bun care lucrează pentru mântuire, Hristos - Domnul zice că în caz de primejdie, când vede lupul venind, „cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu-l doare inima de oi” (Ioan 10, 9 - 16). Expresia „nu-l doare inima de oi” indică faptul că, prin contrast, cea dintâi calitate a unui bun păstor de suflete este aceea de a avea o inimă milostivă, care suferă pentru credincioşi, o inimă plină de iubire jertfelnică pentru Biserică. Cu alte cuvinte, păstorul cel bun este un om care pune mult suflet în tot ceea ce face pentru mântuirea sufletelor altora. Însă această inimă milostivă a păstorului de suflete se formează în primul rând prin permanentă rugăciune către Hristos, Păstorul cel Bun, şi către toţi sfinţii Lui, mai ales către cei ce au fost ei înşişi păstori de suflete, „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.

2. Comuniune şi conlucrare frăţească în viaţa Bisericii şi în misiunea socială.
În lumina celor arătate mai sus, înţelegem şi noi cât de mare şi sfântă este responsabilitatea noastră de Părinte duhovnicesc şi arhipăstor al Bisericii Ortodoxe Române. O sarcină grea purtată pe umeri slabi!
De aceea, toată nădejdea ne-o punem mai întâi în milostivirea Tatălui Ceresc, în ajutorul lui Hristos Care ne întăreşte şi în dumnezeiescul har al Sfântului Duh „cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, căutând ca învăţători şi rugători pentru noi pe Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care mărturiseau că; „avem comoara aceasta (a harului) în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Corinteni 4, 7).
De asemenea, ne punem nădejdea în rugăciunile, sfatul bun şi ajutorul tuturor fraţilor ierarhi din Sfântul Sinod, împreună–slujitori şi împreună-păstori cu noi în Biserica lui Hristos din poporul român.
Totodată, cerem întregului cler, tuturor monahilor şi monahiilor, tuturor credincioşilor şi credincioaselor Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi din afara graniţelor României să ne ajute în slujirea noastră cu rugăciunile lor şi cu fapta lor cea bună, ca, împreună, să ne bucurăm cu toţii de binecuvântarea Preasfintei Treimi şi de lucrarea liturgică, pastorală şi misionară a Bisericii noastre.
Cea dintâi dorinţă şi cea dintâi datorie a noastră ca nou Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române constă în păstrarea, preţuirea şi cultivarea moştenirii spirituale luminoase pe care ne-a lăsat-o fericitul întru pomenire Părintele nostru Patriarh Teoctist, pildă de înţelepciune şi răbdare, de iubire frăţească faţă de toţi creştinii ortodocşi, pildă de bunătate faţă de toţi creştinii, faţă de toţi oamenii credincioşi şi faţă de toţi oamenii făcători de pace şi de bine.
În al doilea rând, datoria noastră constantă este promovarea comuniunii frăţeşti, a coresponsabilităţii şi a conlucrării cu toţi ierarhii din Sfântul Sinod, pentru a păstra şi apăra credinţa ortodoxă şi unitatea Bisericii noastre, precum şi de a găsi împreună cu Înalt Preasfinţiile şi Preasfinţiile lor, împreună cu clerul şi credincioşii mireni ortodocşi, căi şi mijloace corespunzătoare pentru adâncirea şi îmbogăţirea vieţii spirituale şi a lucrării misionare în parohiile, mănăstirile, şcolile teologie, instituţiile culturale şi instituţiile social-caritative ale Biserici noastre, pe baza experienţei de până acum şi potrivit noilor provocări care vin din partea societăţii contemporane din ce în ce mai secularizate. Această societate - adesea, mai mult indiferentă decât necredincioasă – are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de vindecare şi de comuniune spirituală, tocmai pentru că identifică libertatea persoanei cu individualismul egoist şi cu posesia lucrurilor limitate şi trecătoare; ori, viaţa omenească nu se poate construi temeinic şi constant pe vidul spiritual al uitării de Dumnezeu şi de vocaţia cerească sau transcendentă a persoanei umane.
Foarte repede se constată că deficitul de transcendenţă din viaţa individului produce deficit de umanitate (omenie) în viaţa socială. Fără perspectivă spirituală sau metafizică, viaţa umană se reduce repede la „matematică”: număr de indivizi robotizaţi şi cantităţi de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar într-o lume închisă în sine, autosuficientă.
O altă dorinţă a noastră, care devine o datorie, este intensificarea misiunii spirituale a Bisericii în societate, dincolo de zidurile locaşurilor de cult, prin intermediul a două reţele bisericeşti ortodoxe la nivel naţional şi anume: radio şi televiziune, precum şi un cotidian al Bisericii. Experienţa acumulată în acest sens de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, precum şi de alte mitropolii sau eparhii din Biserica noastră, ne dă speranţă că ceea ce este necesar poate deveni posibil prin coresponsabilitate şi conlucrare frăţească, precum şi prin bunăvoinţa persoanelor şi instituţiilor care vor să ajute Biserica, pentru ca ea să contribuie la rândul său şi mai mult la viaţa spirituală şi socială a ţării noastre.

3. Recunoştinţă pentru încrederea acordată şi dorinţă de dialog şi cooperare.
În încheiere, dorim să mulţumim tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi membrilor Colegiului Electoral Bisericesc, pentru încrederea acordată şi chemarea adresată nouă de a sluji, cu râvnă şi înţelepciune, Biserica Ortodoxă Română în noua responsabilitate de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum se spune în Gramata Sfântului Sinod pentru întronizarea Patriarhului.
Mulţumim tuturor celor ce ne-au adresat felicitări fie din ţară, fie din străinătate, în nume personal sau în numele unor Biserici şi organizaţii creştine, în numele altor culte religioase, în numele unor instituţii de Stat, organizaţii şi asociaţii.
De asemenea, mulţumim călduros tuturor delegaţilor oficiali din România şi din străinătate care sunt prezenţi acum la momentul întronizării noastre ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, arătând astfel preţuirea şi prietenia lor faţă de Biserica Ortodoxă Română.
În mod deosebit, mulţumim tuturor instituţiilor de Stat, cu prioritate Preşedintelui şi Guvernului României, pentru ajutorul acordat în organizarea acestui eveniment, având speranţa şi convingerea că Biserica Ortodoxă Română, împreună cu alte culte religioase din România, va continua să contribuie la îmbogăţirea vieţii spirituale, culturale şi sociale a românilor din ţară şi din străinătate, într-o vreme în care România a devenit şi Stat membru al Uniunii Europene.
Nu uităm faptul că mai toţi credincioşii români migranţi au nevoie de mai mult sprijin pastoral şi material, pentru a-şi păstra identitatea şi demnitatea, dar şi pentru a coopera mai bine în domeniul social cu credincioşii altor Biserici şi cu cetăţenii ţărilor unde se află temporar la muncă sau stabiliţi definitiv.
Sperăm că dialogul, cooperarea şi respectul reciproc în raport cu alte Biserici şi cu alte culte religioase vor continua, acordând însă o atenţie deosebită păstrării dreptei credinţe şi tuturor valorilor tradiţionale ale Ortodoxiei. În acest sens, le mulţumim şi tuturor celor ce veghează cu multă râvnă ca Biserica Ortodoxă să nu-şi piardă identitatea de credinţă şi viaţa spirituală, când dialoghează sau cooperează cu alte Biserici creştine.
Noi avem dorinţa şi datoria să rămânem statornici în unitatea dreptei credinţe. În acelaşi timp, considerăm că dragostea faţă de Ortodoxie nu trebuie exprimată doar în atitudini defensive şi în temeri excesive, ci mai ales în faptele lucrării pastorale şi misionare concrete, după modelul Sfinţilor Apostoli, pe care Hristos-Domnul Cel răstignit şi înviat nu i-a lăsat încuiaţi de teamă într-o casă din Ierusalim, ci i-a trimis la propovăduire sau misiune în toată lumea păgână din vremea lor.
În orice caz, mulţumim şi celor ce ne încurajează şi celor ce ne critică, dacă totul este spre folosul mântuirii credincioşilor şi spre binele Bisericii. Când greşim, trebuie să ne pocăim, să cerem iertare şi să ne îndreptăm, iar când facem binele, rugăm să fim ajutaţi şi mai mult, cu fapta, tot spre binele vieţii şi lucrării Bisericii.
Rugăm pe Tatăl nostru din ceruri, pe „Părintele luminilor de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul” (Iacob 1, 17) să ne binecuvânteze şi să ne ajute pe toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, ca să săvârşim binele în orice timp şi în orice loc, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.

† DANIEL
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(1)Vezi notele explicative 1311 şi 1312 la Comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la Evanghelia după Ioan, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 41, Bucureşti, 2000, p. 702.
(2)Idem, nota 1313, p. 704.
(3)Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1980, omiliile 59 şi 60, pp. 290-305; Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., pp. 699-721.
(4) Ibidem, Omilia 60, 1, p. 296.
(5) Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 706.

CELEBRACIÓN DE LA FESTIVIDAD DE LA PROTECCIÓN DE LA MADRE DE DIOS

FESTIVIDAD DE LA ADVOCACIÓN DE LA PARROQUIA ORTODOXA DE ELCHE
.
1 DE OCTUBRE DE 2007
.
LA PROTECCIÓN
DE LA MADRE DE DIOS
.


.

LA FESTIVIDAD DE LA PROTECCIÓN DE LA MADRE DE DIOS, ADVOCACIÓN DE LA PARROQUIA ORTODOXA RUMANA DE ELCHE, SERÁ CELEBRADA EL DOMINGO 7 DE OCTUBRE DE 2007.

.

ENTRONIZACIÓN DEL PATRIARCA DANIEL

EL 30 DE SEPTIEMBRE DE 2007
.
ACONTECIÓ LA ENTRONIZACIÓN DEL NUEVO
.
PATRIARCA DE LA IGLESIA ORTODOXA RUMANA


Su Beatitud DANIEL
.
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

.