IGLESIA ORTODOXA RUMANA DE ELCHE PARROQUIA DE LA SANTA PROTECCIÓN DE LA MADRE DE DIOS: diciembre 2007

NATIVIDAD DEL SEÑOR

MENSAJE DE NAVIDAD DE SU EMINENCIA

MONSEÑOR JOSÉ (POP)

Arzobispo Metropolitano

de la Iglesia Ortodoxa Rumana

Metrópolis de Europa occidental y meridional
.

En lengua rumana y francesa

CARTA PASTORAL NAVIDAD 2007 (Rumano)

SMERENIA SI MILOSTENIA LUI HRISTOS

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI 2007

către tot clerul, cinul monahal şi poporul dreptslăvitor din întreaga Mitropolie

Prea Cucernice Părinte,

Iubiţi fraţi în Domnul nostru Iisus Hristos,
.
În aceste zile de sărbătoare pentru toată creştinătatea, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos în ieslea din Betleemul Iudeii ne prilejuieşte din nou să luăm aminte şi să încercăm şi noi să trăim smerenia şi milostenia jertfelnică pe care Fiul lui Dumnezeu le-a trăit faţă de noi şi de omenirea întreagă pentru care S-a întrupat, să o mântuiască. Starea de smerenie pe care Hristos – Fiul lui Dumnezeu – va primi să o trăiască printre noi, cu noi şi pentru noi, este văzută şi anunţată de proorocii Vechiului Testament. Zice proorocul Isaia : “Doamne, cine i-a dat crezare auzului nostru şi cui s-a descoperit braţul Domnului? Noi ca pe un copil L-am vestit înainte-I… El era un Om în suferinţă şi obişnuit să rabde slăbiciune; …defăimat a fost, iar nu’mbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă… ” (Is. 53, 1-4) Isaia este unul dintre proorocii Vechiului Testament care atenţionează prin profeţiile lui că Cel Preaînalt va trimite pe Fiul Său ca un rob, ca un servitor, ca cel mai mic printre fiii oamenilor, tocmai pentru a dezlega pe fiii oamenilor, pe omul care zace în suferinţă şi moarte, în întuneric şi frică, în nesimţire şi uitare, – dar pe care Dumnezeu îl iubeşte şi vine să-l caute pentru a-l chema acolo unde este El : în bucuria veşnică, în lumina veşnică care izvorăşte din însăşi Fiinţa Lui, în dragostea veşnică dătătoare de lumină a Tatălui împreună cu Fiul şi cu Sfântul Duh, a Preasfintei Treimi – Dumnezeul nostru. Chemarea pe care Hristos ne-o face neîncetat este o chemare prin această smerenie nesfârşită pe care o are pentru a se face auzit şi văzut de noi. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt 11, 29) “Şi cu adevărat dacă nu era smerit, – zice Sf Ioan Gură de Aur – fiind Fiu al Preaînaltului Dumnezeu, ar mai fi ales să-I fie Mamă o fiică neînsemnată din popor? Dacă nu era smerit, El, care este Dătătorul de viaţă al întregii zidiri, ar mai fi primit să se nască într-o iesle sărăcăcioasă?”

.
Nu numai că El se smereşte pe Sine, “chip de rob luând”…, dar nu se poate face văzut şi primit decât dacă avem ochii inimii în starea de smerenie pentru a privi şi căuta acolo unde nu gândim că Dumnezeu ar putea fi : Prunc, într-o iesle, cu animalele alături. Nu L-a putut vedea şi înţelege nici Irod, decât ca pe un rival, de aceea căuta să-L omoare, ucigând atâţia prunci nevinovaţi în locul Lui. Cum S-ar putea face Creatorul-Însuşi rival al creaturii Sale pentru lucrurile cele stricăcioase şi muritoare din această viaţă? Iar cei care-L vor omorâ mai apoi, sau vor să-L omoare încă şi astăzi, tocmai de aceea o vor face: din nou nu-L vor vedea, căci nu sunt în stare să accepte şi să intuiască smerenia Lui. Ce nevoie este de un Dumnezeu atât de smerit? Este prea mult şi prea îndrăzneţ pentru ei ca Dumnezeu să vină şi să fie atât de smerit, de şters, de tainic, de nevăzut, de neluat în seamă, de anonim, de neaşteptat, cu toate că Scripturile tocmai despre acestea vorbeau. Toate la un loc au surprins şi surprind pe oamenii de atunci şi pe cei de acum. Toţi ne imaginăm cum ar trebui să fie, să se manifeste Dumnezeu, dar greu acceptăm să-L primim aşa cum este, cum a venit în Betleem, cum vine şi azi, cum vine în viaţa noastră personală şi-n cea a lumii. Îl acuzăm că ar fi absent din suferinţa noastră, din calea noastră, din calea răului care în aparenţă nu se sfieşte să pună stăpânire pe om şi lume. Uităm – sau nu am ştiut niciodată – să Îl privim, să-L recunoaştem, să-L căutam acolo unde este, să-L identificăm şi cu cei cu care El ne spune că se identifică, să-L vedem cu ochii cu care El ne spune că-L putem vedea, să-L iubim cu dragostea pe care El ne-o arată şi în care şi El se recunoaşte şi ne-o arată, să-L vedem în lumina în care cu adevarat Îl putem vedea, să-L primim cu inima cu care El ne spune că-L putem primi : inima milostivă.

.
“Fiţi milostivi precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”, “fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” – iată chemarea Mântuitorului lumii, Cel născut în ieslea Betleemului. Milostenia! Să fim milostivi, precum El şi Tatăl Cel din ceruri! Însăşi venirea Lui în trup este semnul cel mai mare şi de netăgăduit al milostivirii Lui pentru noi. Şi ne cere şi nouă să fim asemenea Tatălui, milostivi. Nu altfel! Toată această mare sărbătoare este trăită de noi cu gândul la milostenie, pentru că facem daruri, sau, – copii fiind –, suntem învăţaţi să dăruim. În anii trecuţi vă îndemnam să facem daruri celor săraci, la sfârşitul Postului Craciunului, în care am renunţat la unele lucruri, ca postul nostru să aibă şi acest sens al renunţării pentru a da celor în mai mare nevoie decât suntem noi. Aşa să facem şi anul acesta, fie prin parohie, fie personal, celor pe care-i cunoaştem. “Cel ce miluieste pe sărac, împrumută pe Dumnezeu,” – spun Proverbele Vechiului Testament. (Prov. 19, 17) “Că pentru sărac întinde Hristos dreapta Sa şi primeşte ce dai, – zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Cel ce plouă cere de la tine puţin. Cel ce tună şi fulgeră îţi zice să miluieşti, Cel ce acoperă cerul cu nori ia de la tine haina veche. /… Că săracul întinde mâna, iar Dumnezeu este Cel ce primeşte.” (Din vol. Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, p. 34 şi 72). Cum vom sta înaintea Lui la sfârşitul veacurilor fără să fi fost milostivi faţă de fraţii noştri, oricare ar fi fost nevoile lor, sufleteşti sau trupeşti? Milostenia este cea care singură ne poate face să vedem în adâncul sufletului celuilalt, pentru că ne face să ne identificăm cu el, aşa cum Hristos a făcut-o. “Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut .”(Mt. 25, 40).

.
Postul Crăciunului este şi o perioadă de pregătire pentru noi pentru a ne putea apropia de Sfânta Împărtăşanie, de Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, cu inima curată, primind iertare şi dând iertare tuturor. Dar nu numai aceasta! “Trupul lui Hristos de pe altar nu are nevoie de acoperăminte preţioase, ci de suflet curat, – zice tot Sfântul Ioan Gură de Aur; dar cel gol, cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învăţăm, dar, … să cinstim pe Hristos aşa cum El vrea. Aşa şi tu, cinsteşte-L pe Hristos cu cinstea pe care El ţi-a poruncit-o, cheltuind cu săracii avuţia ta. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur.”(Omilii la Matei, omilia L, III, în col. PSB, vol. 23, p 584)

Iubiti fraţi,
Iată două daruri pe care Hristos ni le face născându-Se Prunc în peştera răcoroasă : smerenia şi milostenia. Sunt ale Lui, dar ni le dăruieşte şi nouă. Acestea pot face şi din noi ucenici ai lui Hristos. El a sărăcit prin smerenia şi milostenia Sa, ca noi să ne putem îmbogăţi prin ele. Dar este o bogăţie care nu se poate afla la prima căutare, ne trebuie răbdare şi simplitate pentru ea, fiind comoara veşnică şi nepreţuită care se ascunde în aceste daruri.
.
Prea cucernice Părinte,
Iubiţi fraţi în Hristos,
În acest an care a trecut a fost chemat la Domnul vrednicul de pomenire Patriah al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Teoctist. Înţelepciunea lui era deopotrivă cu vârsta patriarhală pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, şi toţi ne-am bucurat şi ne-am adăpat din înţelepciunea lui. Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepţilor!

.
Tot în acest an ne-a dăruit Dumnezeu un alt patriarh, Preafericitul Daniel, cel care a preluat cârma Bisericii noastre, fiind întronizat pe data de 30 septembrie. Ne rugăm cu toţii să aibă parte de un patriarhat cu mult spor şi multe roade.
În Mitropolia noastră am avut parte de asemenea de schimbări. Anul acesta s-au înfiinţat episcopia Italiei şi episcopia Spaniei şi Portugaliei, pentru care ne pregătim să alegem episcopi. Dar în toate aceste demersuri avem nevoie de rugăciunile dumneavoastră, care sunteţi pietre vii ale Bisericii lui Hristos.

.
În tot ceea ce faceţi, nu uitaţi că “toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Părintele luminilor” şi că de acolo trebuie să cerem şi să primim tot darul.
Să dea Domnul, Care astăzi S-a făcut Prunc, să aveţi parte şi cu prilejul acestor sărbători de multă pace şi linişte sufletească şi un An Nou 2008 cu multe împliniri.

† M i t r o p o l i t u l I o s i f

Paris, Naşterea Domnului 2007

CARTA PASTORAL NAVIDAD 2007 (Francés)

L'HUMILITÉ ET LA MISÉRICORDE DU CHRIST

.
LETTRE PASTORALE POUR LA NATIVITÉ DU SEIGNEUR 2007

à tout le clergé, aux moines et au peuple orthodoxe de toute la Métropole

Révérends Pères,

Chers fidèles,

En ces jours de fête pour toute la chrétienté, la Nativité de notre Seigneur Jésus-Christ dans la crèche de Bethéem de Judée est pour nous un appel à la vigilance, à essayer de vivre l’humilité et la miséricorde sacrificielle que le Fils de Dieu a vécue envers nous et envers toute l’humanité pour laquelle Il s’est incarné, afin de la sauver. L’état de l’humilité que le Christ – le Fils de Dieu – va accepter de vivre parmi nous, avec nous et pour nous, est vue et annoncée par les prophètes de l’Ancien Testament. Le prophète Isaïe dit: «Qui donc a cru à ce que nous avons entendu dire? Le bras du Seigneur, en faveur de qui a-t-il été dévoilé? Devant lui, celui-là végétait comme un rejeton, comme une racine sortant d’une terre aride; il n’avait ni aspect, ni prestance tels que nous le remarquions, ni apparence telle que nous le recherchions. Il était méprisé, laissé de côté par les hommes, homme de douleurs, familier de la souffrance, tel celui devant qui l’on cache son visage; oui, méprisé, nous ne l’estimions nullement. En fait, ce sont nos souffrances qu’il a portées, ce sont nos douleurs qu’il a supportées, et nous, nous l’estimions touché, frappé par Dieu et humilié » (Is 53, 1-4). Isaïe est l’un des prophètes de l’Ancien Testament qui annonce par ses prophéties que Le Très Haut va envoyer son Fils comme esclave, comme serviteur, comme le plus petit parmi les fils des hommes, justement pour libérer les fils des hommes, l’homme qui gît dans la souffrance et la mort, dans les ténèbres, dans la peur, dans l’indifférence et dans l’oubli, – mais que Dieu aime et vient chercher là où il est: dans la joie éternelle qui jaillit de son être-même, dans l’amour toujours donateur de lumière du Père, avec le Fils et le saint Esprit, de la sainte Trinité – notre Dieu. L’appel que le Christ nous fait sans cesse est un appel par cette humilité sans bornes par laquelle Il se fait entendre et voir par nous. «Prenez sur vous mon joug et mettez-vous à mon école, car Je suis doux et humble de coeur, et vous trouverez le repos de vos âmes» (Mt 11, 29). «En vérité, s’Il n’était pas humble – dit saint Jean Chrysostome – étant le Fils du Très Haut, aurait-Il choisi d’avoir pour Mère une modeste fille du peuple? S’Il n’était pas humble, Lui, qui est le Donateur de vie de toute la création, aurait-Il accepté de naître dans une pauvre crèche?»

Non seulement il s’humilie « prenant la forme d’un esclave»…, mais Il ne peut se faire voir et accepter que si nous avons les yeux du cœur dans l’état de l’humilité pour regarder et chercher là où nous ne pensons pas que Dieu pourrait être: Enfant, dans une crèche, avec des animaux à côté. Hérode non plus n’a pu le voir et le comprendre que comme un rival; c’est pourquoi il cherchait à le tuer, mettant à mort tant d’enfants innocents à sa place. Comment le Créateur pourrait-Il devenir Lui-même rival de sa Création pour des choses périssables et éphémères de cette vie? Ceux qui vont le tuer plus tard ou qui veulent le tuer aujourd’hui encore c’est parce qu’ils ne vont plus le voir, car ils ne sont pas capables d’accepter et de sentir son humilité. Pourquoi a-t-on besoin d’un Dieu si humble? C’est trop, et trop audacieux pour eux que Dieu vienne et qu’Il soit si humble, si effacé, si mystérieux, invisible, insaisissable, anonyme, imprévu, même si les Ecritures parlaient justement de cela. Toutes ces choses ont surpris et surprennent les hommes d’autrefois comme ceux d’aujourd’hui. Tous nous nous imaginons comment cela devrait être, comment Dieu devrait se manifester, mais nous acceptons difficilement de le recevoir tel qu’Il est, tel qu’Il est venu à Bethléem, et qu’Il vient aujourd’hui, tel qu’Il vient dans notre vie personnelle et dans celle du monde. Nous l’accusons d’être absent de notre souffrance, de notre chemin, de la voie du mal, qui en apparence n’hésite pas à prendre sous son emprise l’homme et le monde. Nous oublions, ou nous n’avons jamais su le regarder, le reconnaître, le chercher là où Il est, l’identifier avec ceux avec qui Lui-même dit s’identifier, le voir avec les yeux avec lesquels Il nous dit que nous pouvons le voir, l’aimer avec l’amour qu’Il nous montre et dans lequel il se reconnaît et se montre à nous, le voir dans la lumière dans laquelle nous pouvons véritablement le voir, l’accueillir avec le cœur avec lequel Il nous dit que nous pouvons l’accueillir: le coeur miséricordieux.

«Soyez miséricordieux, comme votre Père céleste est miséricordieux », «heureux les miséricordieux, car ils leur sera fait miséricorde» (Mat 5, 7) – voici l’appel du Sauveur du monde, Celui qui est né dans la crèche du Bethléem. La miséricorde! Soyons miséricordieux, comme le Christ et son Père des cieux. Sa venue même dans le corps est le signe le plus grand et le plus indubitable de sa miséricorde pour nous. Et Il nous demande à nous aussi d’être miséricordieux, à l’image du Père. Non pas autrement! Nous vivons cette grande fête sous le signe de la miséricorde, car nous faisons des cadeaux, ou, – étant enfants –, nous apprenons à offrir. Les années passées,je vous exhortais à offrir des dons aux pauvres, à la fin du Carême de Noël, lorsque nous avons renoncé à certaines choses, pour que notre carême ait aussi ce sens du renoncement, pour donner à ceux qui sont dans un plus grand besoin que nous. Faisons de même cette année, ou bien par notre paroisse, ou bien personnellement, à ceux que nous connaissons. «Celui qui a pitié du faible prête au Seigneur qui le lui rendra» (Prov. 19, 17). «Pour un pauvre, c’est le Christ même qui tend sa droite et reçoit ce que tu donnes, – dit saint Jean Chrysostome. Celui qui fait tomber la pluie te demande un peu. Celui qui …. te demande d’être miséricordieux, Celui qui couvre le ciel des nuages prends de toi ton vieux manteau… car le pauvre tend la main, mais c’est le Christ qui reçoit.» Comment allons-nous nous tenir devant lui à la fin des siècles, sans avoir été miséricordieux envers nos frères, quels qu’auront été leurs besoins, spirituels ou corporels? La miséricorde est celle qui seule peut nous faire voir au plus profond de l’autre, parce qu’elle nous fait nous identifier avec lui, de même que le Christ l’a fait (Mt 25).

Le carême de Noël est aussi pour nous une période de préparation pour pouvoir nous approcher de la sainte Eucharistie, du saint Corps et sang de notre Sauveur, avec un cœur pur, recevant et accordant à notre tour le pardon à tous. Et non pas seulement! «Le corps de Jésus-Christ qui est sur l’autel, n’a pas besoin d’habits précieux qui le couvrent, mais d’âmes pures qui le reçoivent, - dit aussi saint Jean Chrysostome – mais les pauvres ont besoin de notre assistance et de tous nos soins. Apprenons donc à honorer le Christ comme Il le souhaite, c’est-à-dire en lui faisant l’aumône dans la personne des pauvres. Dieu, comme je vous l’ai déjà dit, ne cherche point des vases d’argent, mais des âmes d’or.» (Homélie L sur Saint-Matthieu).

Chers frères,

Voici deux dons que le Christ nous fait en naissant dans la fraîcheur de la grotte: l’humilité et la miséricorde. Ce sont les siennes, mais Il nous les donne à nous aussi. Elles peuvent faire de nous les disciples du Christ. Il est devenu pauvre par son humilité et sa miséricorde, afin que nous puissions nous enrichir par elles. Mais il s’agit d’une richesse que nous ne pouvons pas trouver à la première recherche, nous avons besoin de patience et simplicité pour l’acquérir, puisque c’est le trésor éternel et sans prix qui se cache dans ces dons.Cher Père,Bien-aimés frères dans le Christ,Cette année qui vient de passer, a été rappelé près du Seigneur le Patriarche de l’Eglise Orthodoxe Roumaine, de bienheureuse mémoire, Sa Béatitude Teoctist. Sa sagesse était à la mesure de son âge patriarcal, que le Seigneur lui a donné, et nous tous nous nous sommes abreuvés à sa sagesse. Que le Seigneur lui donne le repos dans les tabernacles des justes.Cette année aussi, le Seigneur nous a donné un nouveau patriarche, Sa Béatitude Daniel, celui qui a pris le gouvernail de notre Eglise, étant installé le 30 septembre. Nous prions tous qu’il ait part à un patriarcat plein de fruits et de bénédiction.

Dans notre Métropole nous avons eu part également à des changements. Cette année ont été fondés l’évêché d’Italie et l’évêché d’Espagne et du Portugal, pour lesquels nous nous préparons à élire des évêques. Dans toutes ces démarches nous avons besoin de vos prières, vous qui êtes les pierres vivantes de l’Eglise du Christ.Dans tout ce que vous faites, n’oubliez pas que « tout don parfait vient du Père des lumières » et que c’est de là-haut que nous devons demander et recevoir tout don.Que le Seigneur, qui aujourd’hui s’est fait petit Enfant, vous donne de recevoir, à l’occasion de ces fêtes, beaucoup de tranquillité et de paix spirituelle, et un Nouvel An 2008 plein de bon fruits.

.
† Le Métropolite Joseph
.
Paris, La Nativité du Seigneur 2007